It's over... it's all over....

Nu mai scriu in acest blog, pentru ca nu mai am de ce... mi'am gasit linistea de care am nevoie alaturi de persoana pe care o iubesc, si planuiesc sa mentin lucrurile asa.... vreau sa ma bucur in fiecare clipa pe care o am de trait, si sa imi impartasesc gandurile mele cele mai intunecate, cele mai triste, cele mai fericite numai cu EL... acel el pentru care eu sunt totul, acel el care pentru mine este totul....
Adio blog. poate altadata... pana atunci, pastrez treaz copilul din mine.

Inca mai doare....

Am recitit niste randuri de mult prafuite de trecerea timpului, de mult uitate, de mult spuse cu atat amar... Si desi spun ca au fost uitate, stiu ca nu este asa, stiu ca mintea mea a facut atunci tot posibilul sa le ascunda undeva in strafundurile ei, pentru ca au durut..... au durut mult prea tare, si mi'a fost mult prea greu sa recunosc asta, mult prea greu sa fac fata amalgamului de cuvinte adresate mie intr'un mod atat de neplacut....
Astazi, am recitit acele randuri, din intamplare se poate spune... si am descoperit ca inca ma dor... inca ma dor mult prea tare nu doar pentru faptul ca au fost spuse cu ura, ci mai ales din cauza ca au venit de la o anume persoana.... realizez ca eu nu regret nimic din ceea ce s'a intamplat de cand am inceput liceul, poate doar un singur lucru: regret ca nu am incercat mai mult... scriu asta acum, in speranta ca ma voi impaca cu mine insami, in speranta ca voi trece odata pentru totdeauna peste ce a fost, peste ce s'a intamplat, peste cum a putut sa se transforme, intr'un timp atat de scurt, relatia cu cel mai bun prieten pe care l'am avut...
Ma impac acum cu gandul ca mereu ma va durea cand imi voi aminti... ma impac cu gandul ca nu va mai fi niciodata macar asemanator cu cum era atunci.... ma impac cu gandul ca oamenii se schimba si ca noi ne-am schimbat la randul nostru, poate mai mult, poate mai putin.... dar nu ma voi impaca cu gandul ca am pierdut pe cineva foarte, foarte drag mie dintr'o prostie....
Pun acum punctul pe care trebuia sa il pun demult... incetez sa ma mai gandesc la ceea ce a fost, insa nu voi uita.... nu voi uita persoana ce mi'a marcat maturizarea mentala....
S'a terminat. si o sa mai doara.

Can you touch?

We aspire... we aspire to a greater knowledge... we aspire to greater hobbies... we aspire to greater relationships.... we aspire to a greater life than we usually have... most of us, just aspire... most of us tend to be ordinary.. they tend to mingle amongst the society and copy things from other people in order to be like them, to be accepted by them... some of us never do great things... never escape from the ordinary... but there is this small minority of people who do more than aspire... who are, nonetheless, not even remotely ordinary, although they might look like that... they not only aspire, they do... they are doers, they like being original and they don't care if people around them disagree with a decision they'we made... y'know... between us and what we want to become, or what we aspire to, so to say, there is an enormous gap... filled with things to overcome, burdens to bear, obstacles to avoid.... ordinary people.... ordinary people are the ones who just reach to the other side of the gap and hope that someday, with someone's help, they might even touch... the ''un-ordinary'' minority of people are the ones who fight for what they want... they are the ones who live the beautiful life and the hard life over and over again... and they reach to that other side of the gap.... and sometimes, against all logic, against all the suffering they're put through.... they touch...

Cine stie unde vom fi peste un an??

dar vai ce intrebare... peste un an vom fi tot aici, inchisi in aceleasi sali putrezinde de clasa, in acelasi liceu care deja isi pierde farmecul ce il avea odinioara, in aceiasi pereti reci, incalziti numai de cuplurile ce se saruta patimas pe holuri.... inchisi in aceiasi aburi de fum care parca nu vor sa iasa, sa dispara...

intrebarea era de fapt: cum vom fi peste un an?? vom ramane aceiasi oameni care suntem si acum? nimeni nu poate sti... toti evoluam intr'un anume fel, unii mai agale, altii mai 'cu spor'... poate ne vom schimba, poate vom avea alte idei despre viata, poate vom avea alte idealuri... cert este ca peste un an, inca vom fi... si daca eu peste un an nu voi mai fi acelasi eu de acum, si daca tu nu vei mai fi acelasi tu... noi tot vom ramane noi, trecand prin viata asta ce uneori pare sa nu aiba sens iar alteori pare sa se scurga prea repede, completandu'ne unul pe celalalt asa cum am tot facut'o de aproape un an...

a wise man once sadi: life ain't worth living, if you have no one to share it with...
concluzie: life is worth living, "even if it hurts... and even if it's hard.. even if it's the hardest thing you've ever had to do..."... you don't have to let go...

ne vedem peste un an... tot noi, tot aici... oare cum va fi?

nu mai sunt calma.

da, sigur.... vise spulberate de vant.... sau de o mama 'desteapta' care crede ea ca tot ce face este perfect, ori ca toate deciziile pe care le ia sunt cele mai bune... vise spulberate de vantul rece al iernii in care m'am pierdut candva, singura in multimea de oameni cu placi si schiuri, care nu isi mai gaseau locul, poate asa cum nici eu nu mi'l gasisem pe al meu... un vis spulberat de prea multa dorinta si prea multa incredere in faptul ca totul se va intampla asa cum planuisem... ''viata'i ce se'ntampla'n timp ce'ti faci planuri''... e trist ca planurile astea nu prea isi gasesc corespondent si in realitate.... cine stie unde vom fi peste un an???